Alexandru Ciubotariu este cunoscut pentru creația de bandă desenată și in special pentru proiectul Muzeul Benzii Desenate. A devenit cunoscut in street art cu personajul urban Pisica Pătrată, de aici a pornit și ideea primului album de street art din Romania intitulat Pisic apat rata. Creațiile sale au apărut în peste 70 de publicații internaționale iar albumul Povestea despre eu a fost tradus in Ungaria, Germania și Finlanda.

 

Alex, povestește-ne despre background-ul tău profesional și artistic. Care sunt cele mai dragi proiecte în care te-ai implicat?

Eu la bază sunt grafician și tot ce derivă din asta, ilustrator, realizator de benzi desenate în primul rând, dar poate uneori mai vizibil street artist, lucrul în spațiul public, intervenții, dar ilustrația și bandă desenată cred că reprezintă o constantă de-a lungul vieții mele – domeniul de care mă simt poate cel mai apropriat cumva. Să zicem că ăsta ar fi domeniul cheie de creație, deci cu terminații într-o carte – cartea-i destul de importantă că obiect pentru mine.

Zona de street art, mural și intervenții în spațiul public, cu derivații chiar în pânze sau intervenții în galerii, deci și lucruri de genul ăsta, dar de asemenea sunt procupat de studiul fenomenului benzii desenate, pentru că fiind atât de implicat și îndrăgind atât de mult domeniul ăsta am ajuns să deviez, am ajuns să studiez, să mă implic în organizare de diferite evenimente. Cumva asta-i o altă componentă a proiectelor în care am fost implicat.


Când ai început să fii pasionat de istoria benzii desenate ?

Un moment precis nu există dar creând bandă desenată în lumea asta destul de mică a benzii desenate românești, am devenit interesat de ce se întâmplă. Cunoșteam oamenii, cunoșteam editurile, cunoșteam fenomenul și festivalurile, atunci interesul era prezent acolo, ba chiar prin colecționarea și arhivarea diferitelor publicații de bandă desenată. Bandă desenată are nevoie de terminația asta de care spuneam, reviste, album, carte, ea există pentru a fi publicată, mai rar pentru a fi expusă sau pentru a există de sine stătător, sunt rare astfel de proiecte. Atunci cumva asta s-a întâmplat chiar de la început, poate încă din liceu când am început să fac bandă desenată. Dar așa mai aplicat și serios a fost când am început să mă implic în organizarea unor festivaluri de bandă desenată și un pic când am lucrat la un volum privind istoria benzii desenate în România. De acolo studiile s-au intensificat pentru că mi-am dat seama că foarte multe lucruri extrem de interesante sunt neglijate sau tind să fie uitate, lucruri importante din istoria artelor românești până la urmă, care sunt considerate un fel de cenușărese, niște lucruri neglijabile oarecum.

Răscolind diferite arhive mi-am dat seama că sunt lucruri care s-ar putea constitui la un moment dat într-un muzeu, vorbesc de multe publicații vechi, vorbesc de planșe originale ale unor artiști care mie mi se par niște bijuterii grafice care trebuie exploatate în sensul de expunere cât mai mare – și alte lucruri conexe benzii desenate care ar putea întregi un astfel de muzeu.

Studiul inițial acoperea mai mult de o sută de ani, începând cu 1892, când sunt publicate primele reviste de copii la noi în țară. Studii ulterioare mi-au demonstrat că această dată este împinsă mult în spate și că bandă desenată românească apare mult mai devreme decât credeam inițial. Spre exemplu, după mica unire, după 1859 se găsesc niște lucruri excepționale în presă de umor, care este absolut spectaculoasă – acolo trebuie căutat.

Este foarte interesant că nu există referințe anterioare, și atunci orice descoperire pare interesantă. Atât că manifestare efectivă a acestei arte dar și pentru că uneori găsești povești legate de autorii care au făcut bandă desenată – de ce au ales modul ăsta de exprimare și nu ilustrația sau orice altă formă ?  

Cumva, fiind atât de specializat pe bandă desenată, mi-am dat seama că sunt lucruri foarte interesante care merită descoperite și că este un proces care probabil se va întinde pe o perioadă foarte mare, pentru că mereu găsești lucruri despre care nu știi, pe care încerc să le înțeleg, să le ordonez într-o oarecare secvență (socio-culturală, istorică). Dar încă mai e de căutat, mult de descoperit, și poate în vreo 20 de ani așa chiar va fi posibil fizic un astfel de muzeu.

  Centrul CINETic al UNATC, desenat de Pisica Pătrată la Anim’est #12

 


Povestește-ne despre Muzeul Benzii Desenate. Care-i istoria lui ?

Muzeul Benzii Desenate chiar dacă ar putea suna foarte pompos, chiar așa l-am gândit inițial. Am avut norocul să colaborez la început cu MNAC care timp de 4 luni a găzduit acest muzeu posibil și mi-a dat ocazia să-l fac exact cum voiam la momentul acela – a fost important atunci că am reușit să adun diferite colecții răspândite. Cel mai important pentru mine, sufletul acestui muzeu l-au constituit aceste planșe originale, și pun accentul pe ele nu întâmplător. Așa cum spuneam mai devreme, bandă desenată e făcută să fie publicată, ea capătă sens în paginile unei reviste, al unui album sau al unei cărți, motiv pentru care planșele originale nu s-au prea păstrat. Pentru că nu existau scanere, xerox-uri, aceste planșe ajungeau direct la tipografie și de unde de multe ori nu se mai întorceau, de multe ori artiștii nu erau preocupați să-și recupereze astfel de lucrări, iar ceea ce s-a păstrat este foarte puțin și foarte rar. Dar ele sunt extrem de spectaculoase pentru că tehnica tiparului îți crează cumva o barieră de neîntrecut. O lucrare originală, când vezi ștersături, tușuri, schița de dedesubt, are o putere de emoție mult mai mare și cumva pentru mine cam acesta a fost motivul pentru care m-am apucat de bandă desenată.

Prima oară când am văzut o planșă originală mi s-a părut un lucru extraordinar. Ele de multe ori sunt realizate mult mai mari decât în formatul în care sunt tipărite, pentru că toate detaliile să capete mai multă prețiozitate când sunt micșorate. Și iarăși, ele nu au fost făcute pentru a fi expuse, rareori, pur și simplu multe s-au pierdut, s-au distrus, și atunci recuperarea acestor planșe reprezintă nucleul dur al unui posibil muzeu de bandă desenată. Sigur, completând cu albumele care au apărut, cu revistele care au apărut, cu anumite studii tematice – pentru că în cadrul acestui proiect muzeografic am încercat să explorăm diferite fațete ale fenomenului.

Atunci când lumea vine spre un muzeu de genul acesta vine cu o oarecare încărcătură. Unii veneau să vadă lucruri foarte vechi, unii erau interesați de comics, de ceea ce înseamnă bandă desenată nord-americană, unii de partea francofonă, alții asociau bandă desenată mai degrabă cu cartea pentru copii. Cred că acest proiect m-a ajutat în mod particular să-mi dau seama că fenomenul benzii desenate poate fi desfăcut și prezentat sub multiple forme, tocmai pentru că bandă desenată înseamnă foarte multe lucruri. Acest feedback m-a ajutat foarte mult și am continuat cu expoziții tematice. De atunci practic și colecția și studiile mele sunt foarte specializate, încerc să întâmpin diferite categorii de interes.


Muzeul este un soi de arhivă ce călătorește prin contemporan.

La un an după ce s-a terminat expoziția la Muzeul Național de Artă Contemporană, Muzeul Benzii Desenate a fost vreo 2 ani jumătate la Biblioteca Națională a României. Consider că interacțiunea între cele două instituții este benefică și cumva cred că mai degrabă astfel s-ar putea constitui un viitor terminal de muzeu fizic al benzii desenate, nu cred altfel că ar fi posibil să înființez un muzeu de la zero, cât mai degrabă ca o anexă ori secțiune în cadrul altei instituții – și asta ar avea un sens organic.

Anul trecut în cadrul Salonului de Bandă Desenată am avut o expoziție unde am încercat să inventariez ce s-a făcut în România legat de bandă desenată cu subiect social, un lucru foarte interesant – a ieșit o expoziție bună. Practic, Muzeul Benzii Desenate există prin aceste expoziții punctuale din când în când cu anumită tematică, prin continuarea cercetărilor, prin dezvoltarea arhivei legată de bandă desenată românească, și desigur, prin platforma online cu care încercăm să promovăm spațiul ăsta artistic, dar și alte zone de intersecție – artiști români contemporani, ilustratori, ș.a.m.d. Sigur – intersecțiile sunt prezente.

 

 

 

Acest material a fost realizat de Grig Vulpe și Bernadeta Pătrașcu, în cadrul unui parteneriat dintre Muzeul Pietonilor şi TEDxEroilor.

Voices of TEDxEroilor reprezintă o colecție de portrete-interviu cu speakeri prezenți la ediția Mind the Gap – serie documentară în care interacționăm cu cetăţeni activi din societatea contemporană. TEDxEroilor este un eveniment non-profit care și-a asumat misiunea de a fi un catalizator al progresului comunității din Cluj-Napoca. Evenimentul reprezintă locul de întâlnire al ideilor și al oamenilor care împărtășesc dorința de a provoca viitorul și de a-și depăși limitele. Acest lucru oferă posibilitatea de a crea legături noi care să aducă plus valoare comunității sau posibilitatea de a găsi inspirația și curajul necesar pentru a pune în practică alte idei, care până atunci păreau imposibile.

Foto: Chris Nemes; arhiva personală Pisica Pătrată.

@ Muzeul Pietonilor, 2018