”E pur drive-ul ăla interior, e esența lucrătorului independent, cred.”

Cristina Bodnărescu a terminat actorie la Iași. Tot acolo a început să lucreze la un festival numit ContemporanIS, ca mai apoi din întâmplare să ajungă coordonator al festivalului Temps D’images din Cluj. În prezent este manager cultural la Fabrica de Pensule, contribuie la teatru in(dependent de public) împreună cu Reactor de creație și experiment și se luptă în fiecare zi pentru a menține pe scena culturală proiectele artiștilor contemporani.


Venirea în Cluj

Organizam un festival de teatru studențesc ContemporanIS – în Iași, și am invitat-o pe Miki Braniște cu un spectacol de teatru pe care la produs la Fabrică, a venit la festival, i-a plăcut ce făceam acolo, mi-a povestit că face și ea un festival la Cluj și că ar fi bucuroasă să vin să o ajut. În 2012 când am venit, a fost primul an în care festivalul a avut o tematică, după care în fiecare an se alegea la începutul anului o temă pe care se concentra festivalul, în jurul temei alegând dezbaterile și spectacolele, tot. În anul acela tema festivalului a fost solidaritate, iar în aceeași toamna au început protestele masive pe stradă, peste tot vedeai cuvântul solidaritate, a fost un sentiment interesant.

Festivalul Temps D’images astăzi nu mai există. Este evenimentul care cred că era foarte relevant și pentru public și pentru scena artistică, un eveniment care în fiecare an aducea teme foarte importante și le arunca în fața publicului – îndemna artiștii și publicul să gândească, să se întrebe, să vorbească, să găsească soluții. Din păcate după 10 ediții, directoarea festivalului a decis că în condițiile astea de precaritate mai bine nu ne auto-exploatăm în continuare, și pe noi și pe artiști, nu puteam să cerem în continuare în fiecare an sprijin și solidaritate și de la echipa care muncea foarte mult, de la artiști care erau prost plătiți – iar în toate condițiile acestea improprii am decis să renunțăm.


Orașul contemporan și provocările acestuia

Văd orașul contemporan din ce în ce mai aglomerat și din cauza asta cred că problemele devin din ce în ce mai stringente. Văd cu fiecare an că ne adunăm din ce în ce mai mulți, sunt din ce în ce mai multe mașini, și avem din ce în ce mai puțin timp liber și spațiu verde în care să ne consumăm timpul liber. Mi se pare că este o nevoie foarte mare de a face viața un pic mai comodă omului contemporan, care nu are timp, care aleargă, care este într-o mare viteză tot timpul, și atunci cred că și noi și municipalitatea și toți actorii ar trebui să mergem în zona asta cu soluțiile. Pe partea de evenimente, tot din cauza aglomerației, încercăm să facem evenimente în afara centrului ca să nu supraaglomerăm centrul – care este deja suprapopulat și exploatat.

 


 

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                              Alternative pentru sfera culturală ?                                                                              De dispărut nu o să dispară lucrătorii independenți, mi se pare că în Cluj și publicul este obișnuit să vină la evenimente și să le susțină. Noi am avut cu Temps D’images două campanii de crowdfunding care au funcționat foarte bine și astă pentru că am avut un public pe care de la an la an l-am fidelizat, care înțelegea nevoia de a se întâmpla festivalul în Cluj. Primeam finanțări, dar erau destul de mici și asta nu îți acoperă cheltuielile când vrei să te dezvolți și să faci un festival care să crească, nu neapărat ca mărime. Cumva aici cred că este o linie foarte fină, între a crește organic, încetul cu încetul, și a face la un moment dat un boom, pe care după aia nu îl mai poți ține în frâu. Soluția este să nu ne dăm bătuți, să continuăm cât ne țin nervii și puterile și să creștem alți oameni pe lângă noi. E foarte important să iei oameni pe lângă tine, pe care să îi înveți, unde-s mulți puterea crește, pur și simplu. Și atunci lărgești și comunitatea, ai mai mulți oameni care înțeleg de ce faci ceeea ce faci.

E pur drive-ul ăla interior, e esența lucrătorului independent cred. Alegi conștient să intri în sistemul ăsta și o faci cât te țin puterile. O faci, nu pentru bani și asta o știe toată lumea când intră în sistemul independent, că o faci pentru că sunt atât de multe probleme pe care trebuie să le adresezi. Și dacă alții nu o fac, te simți tu obligat să o faci. Chiar vorbeam ieri cu o colegă care joacă foarte mult în independent, acolo se face teatru social, și îmi spunea că îî place, înțelege, se simte implicată în toată nevoia asta de a educa publicul, dar la un moment dat ca artist obosești să faci mereu teatru social.


 

Independență

Am avut anul trecut un proiect de teatru, Independent, dependent de public. Suntem independenți în măsura în care, cât de cât, facem ce vrem la nivel artistic, dar depindem de finanțare, asta înseamnă că depindem de reguli și birocrație. Nu ne complacem dar ne mulțumim cu situația asta. Încercăm cât de cât să o schimbăm. Sunt oameni în jurul meu care tot încearcă să îmbunătățească politicile publice și știu că asta se întâmplă foarte greu, dar cu insistențe… O să încercăm pe viitor să ne îndreptăm înspre mediul privat. Cu festivalul nu am mers niciodată în zona asta, fiind un festival de nișă care adresează probleme sociale, spectacole de la care spectatorii nu ies în nici un caz fericiți, zâmbitori și cu chef să bea o bere. Și atunci orice sponsor preferă să dea bani unui eveniment care aduce foarte multă lume și după aia, oameni consumă înainte, după. Cred că întotdeauna o să rămânem o nișă.

Fabrica de Pensule este un spațiu care nu este pentru mase, cu toate că încercăm să mediem cumva produsele pe care le aducem în fața publicului, expozițiile de artă contemporană sunt tot timpul greu de înțeles, dar facem demersuri în zona asta, avem o persoană angajată care discută întotdeauna cu cei care vin să vadă expozițiile, cumva le traduce mesajul artistic. Nu cred că o să fim tipul de loc în care oricine de pe stradă poate intra și înțelege expoziția instant.


Parcul Feroviarilor a atras atenția asupra importanței spațiilor verzi din oraș

Parcul Feroviarilor fiind aproape de Fabrică, ne îndeamnă să fim responsabili și pentru ce se întâmplă în jur. Dacă vrem să facem o schimbare în oraș este bine să începem cu ceea ce avem aproape de noi. Simțeam nevoia de a ieși în spațiul public, am aplicat la un fond de finanțare, din fericire am câștigat, iar astfel am început activitatea în Parc.

Din fericire cred că o să rămână un parc, nu cred că vor face un Aqua Park, patinoar sau parcare. Zona se dezvoltă foarte mult, o să devină casă pentru foarte mulți oameni, ritmul este incredibil de rapid. Faptul că Primăria a cerut Carta Fero – Idei cartografiate în procese participative pe care am făcut-o anul trecut, despre parc, asta ca să o atașeze concursului de proiecte, îmi dă speranță că se va ține cont de ideile care au fost propuse în cadrul activităților de consultare publică. Mi-ar plăcea să fie un slow parc dar nu cred că zona și toată infrastructura va permite. Nu văd un concept de slow parc implementat în Cluj, cel puțin nu atât de aproape de centru orașului, nu cred că oameni pot trece atât de rapid din agitația zilnică într-un spațiu relaxat.


 

 

 

 

 

 

 

Sănătate mentală

Văd în jurul meu tot mai mulți oameni care își pun problema sănătăți mentale și am tot mai mulți prieteni care merg la terapeut, acknowledging there is an issue, e un pas foarte important. Și atunci cred că încetul cu încetul… am mai auzit și de proiecte culturale care încep să abordeze zona asta, care urmăresc aceste teme, care vorbesc despre depresie, și cred că nu va mai fi un subiect tabu.

De exemplu, nu cred că părinții mei or să meargă la terapeut, dar sper că din ce în ce mai mulți oameni din cât mai multe sfere sociale să conștientizeze importanța terapiei.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 


Un material realizat de Bernadeta Pătraşcu în cadrul colecției documentare ”Faces from the backstage”, o serie de portrete-interviu cu actori din societatea civilă internațională, cetățeni ce participă la transformarea modului de a imagina spațiul public contemporan.

@ Muzeul Pietonilor, 2018