Într-un moment cultural și filosofic încă postmodern în care mai toate discursurile sunt încremenite în particularism și relativism, în care istoria accelerează parcă cu viteza luminii iar simțurile nu mai reușesc să proceseze cantitatea absurdă de date din jur, mai există autori care prin diferite mijloace și voință sisifică își propun să interpreteze cu sens fie 5000 de ani de istorie (vezi antropologul David Graeber), fie condiția umană în genere. Unul dintre acești inovatori nebun de curajoși este chiar regizorul sud-coreean Kim Ki-duk. De-a lungul unui teritoriu contemporan în care mai toate artele și afacerile dezbat, investesc și focalizează spre viitor cu repede înainte, spre postumanism, alinarea și chiar mântuirea ființelor umane prin fetișizarea tehnologiei (fie vorba între noi, globalizarea și tehnologizarea mondială în regim hardcore are deja 200 de ani), Kim Ki-duk ne propune prin ultimul său film un rechizitoriu subiectiv asupra a ceea ce știm deja despre umanitate, la trecut și la prezent despre noi înșine – despre omul cu O mare.

Un existențialist în lumea filmului, din punct de vedere conceptual cineastul ne propune un soi de alter-cosmogonie, o epopee cu iz premodern, pe urmele Cerbului Sacru. Este vorba oare de societățile antice din vremea babilonului, de omul preistoric sau de babiloniada contemporană din cetățile nesustenabile ale capitalismului avansat ? Nu știm, cert este că Oameni, spațiu, timp și oameni decupează un realism întunecat cu valoare antropologică universală, prezintă un atemporal recogniscibil în toată istoria omenească. Poate că-i înainte de potop, poate este o notă de subsol la Idiocracy, Kim KI-duk realizează performanța de a integra multiple epoci și pattern-uri de stratificare socială în cadrul aceleiași pelicule, într-o singură navă-arcă, semn că încap. Mai mult, autorul indrăznește să afirme via cinema ca mijloc de expresie că marele animal cosmic – timpul – este real, deconstruind una din axiomele postmodernismul (timpul e relativ – nu, e dureros de real), că noi modernii ne-am cam pierdut răbdarea, ba tehnicile, ba focul, ba ritmurile – cosmoticele.

‘”Human, Space, Time and Human’’ reflectă fidel realități umane globale și universale în măsura în care decupează multitudine, diversitate, dar mai semnificativ, producția este valoroasă pentru că are curajul să extrapoleze, să afirme judecăți de valoare printr-o mediație cinematografică a realului înconjurător, mai aproape sau îndepărtat ca spațiu ori în timp. Chiar dacă cinegramele transpiră a violență la fiecare secundă, decupajul pare legitim și realist. Față de seria Nymphomaniac a lui Lars von Trier, spre exemplu, aici violența se manifestă organic, neprovocată, neficționalizată, așa cum se prezintă ea cotidian la fiecare pas în street dark corner societies.

Filmul este etichetat pe nedrept unul suprarealist, avem de-a face cu un hyperealism crud, nud, feroce, ecosofic. Asemenea stângiștilor, verdicul lui Kim Ki-duk este că realitatea-i cam de dreapta. Ar fi deci cazul să reinventăm și roata, și agricultura, să devenim mai conștienți de poziția reală pe care o ocupăm în sânul trofic, să ne recunoaștem dependența și vulnerabilitatea, egoismul și animalitatea, să depășim naiba odată antropocentrismului – pentru a fi cu adevărat moderni. Dar aceasta este nespus de dificil de împlinit practic, nu doar la nivel artistic, emoțional ori discursiv, pentru că epoca antropocenă este piatra funerară de temelie a civilizației noastre și a diversității mediului nostru înconjurător – fie acesta natural ori cultural.

Avem de-a face cu un regizor autentic de stânga ? E natura bună sau rea? Suntem noi buni ori suntem răi de la natură ? Oricum, ce cultivăm aia culegem, iar dacă Dumnezeu chiar există, am cam încurcat-o…

(TIFF 2018 @ Grig Vulpe, tânăr antropolog)